Ştii că te-am iubit foarte mult din tot sufletul meu şi cu toată fiinţa mea. Ştii că te-am iubit cel mai mult în lumea asta. Strigam de fericire când te întorceai acasă de la serviciu. Te numeam tata-caldu, tata-bunu şi probabil şi în alte feluri de care nu-mi aduc aminte. Eram mereu de gâtul tău.
Dar ai plecat prea brusc şi prea devreme. N-am avut timp să înţeleg de ce, nu mi-a explicat nimeni ce e moartea, n-am cerut explicaţii. Pur şi simplu n-ai mai fost dintr-un anumit moment. Ştiu că n-a fost vina ta.
Acum după 25 de ani înţeleg că niciodată n-am mai iubit un om cum te-am iubit pe tine (excepţia - copilul meu) şi că a rămas în suflet o durere nevindecată, sau mai multe - un întreg şir de scheme de evitare a durerilor. Mi-a fost frică să nu păţesc la fel cum am păţit cu tine. Ba chiar am găsit şi o metodă de a mă pune la adăpost - internetul (distanţa e mereu o scuză de a nu îi pune faţă în faţă pe doi oameni care cred că se iubesc, nu?). Dar toată frica şi toate evitările şi lipsa de implicare au fost inconştiente. Durerea rezultată din ele a fost şi mai mare decât în cazul pierderii bunicului meu pentru că stângeau alte dureri în ele. Un fel de bulgăre de zăpadă.
I-am arătat lui Doamne tot ce am înţeles că e bolnav în sufletul meu, să vindece El ce e stricat. Acum înţeleg mai bine pustiul şi rarele oaze din sufletul meu.
Fii binecuvântat, Dumnezeul meu, fie aşa cum voieşti Tu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu