vineri, 19 septembrie 2014

Frica de abandon

Dragă "tată",
Ştii că te-am iubit foarte mult din tot sufletul meu şi cu toată fiinţa mea. Ştii că te-am iubit cel mai mult în lumea asta.  Strigam de fericire când te întorceai acasă de la serviciu. Te numeam tata-caldu, tata-bunu şi probabil şi în alte feluri de care nu-mi aduc aminte. Eram mereu de gâtul tău.
Dar ai plecat prea brusc şi prea devreme. N-am avut timp să înţeleg de ce,  nu mi-a explicat nimeni ce e moartea, n-am cerut explicaţii. Pur şi simplu n-ai mai fost dintr-un anumit moment. Ştiu că n-a fost vina ta.
Acum după 25 de ani înţeleg că niciodată n-am mai iubit un om cum te-am iubit pe tine (excepţia - copilul meu) şi că a rămas în suflet o durere nevindecată, sau mai multe - un întreg şir de scheme de evitare a durerilor. Mi-a fost frică să nu păţesc la fel cum am păţit cu tine. Ba chiar am găsit şi o metodă de a mă pune la adăpost - internetul (distanţa e mereu o scuză de a nu îi pune faţă în faţă pe doi oameni care cred că se iubesc, nu?). Dar toată frica şi toate evitările şi lipsa de implicare au fost inconştiente. Durerea rezultată din ele a fost şi mai mare decât în cazul pierderii bunicului meu pentru că stângeau alte dureri în ele. Un fel de bulgăre de zăpadă.
I-am arătat lui Doamne tot ce am înţeles că e bolnav în sufletul meu, să vindece El ce e  stricat. Acum înţeleg mai bine pustiul şi rarele oaze din sufletul meu.
Sper şi nădăjduiesc să nu rămână aşa, ci să primesc vindecare. Şi să pot înţelege altfel acţiunile sau inacţiunile mele.
Fii binecuvântat, Dumnezeul meu, fie aşa cum voieşti Tu!