Cum
am putut uita că dorinţa, visul meu cel mai mare de-a lungul
timpului a fost să scriu? Noroc că mi-am recitit jurnalul din
copilărie....Ah.... şi de câte ori n-am vrut să-l arunc ......
Aşa
că m-am apucat de scris. Au trecut douăzeci şi doi de ani de
atunci şi eu nu mi-am putut îndeplini visul? Ba mai mult – l-am
uitat. E momentul să nu mai las lucrurile aşa, la voia întâmplării,
aşteptând pe cineva sau ceva să se întâmple ca eu să-mi
realizez visurile.
Acel
ceva nu se va întâmpla niciodată, sau dacă se va întâmpla,
sigur nu are de-a face cu dorinţa iniţială. A fost doar o scuză
de la bun început.
Aşa
că vă sfătuiesc şi pe voi (dacă mai e cineva care nu şi-a
îndeplinit visele din copilărie) apucaţi-vă să le îndepliniţi
aşa cum sunteţi şi din acest moment. Dacă vreţi să scrieţi –
scrieţi, dacă vreţi să cântaţi – cântaţi, dacă vreţi să
urcaţi pe Everest – faceţi-vă bagajul, dacă vreţi să aveţi
casa voastră – luaţi ziarul şi citiţi anunţurile de mica
publicitate, dacă vreţi să fiţi doctor – mergeţi într-un
spital înainte de a da la facultate, dar chiar dacă vă vine rău,
nu e nimic, vă veţi obişnui cu timpul.... Nu cred că merită să
mai aşteptăm nimic, pentru că visul nostru devine realitate doar
împlinindu-l. Simplu. Făcând primul pas. Uite, acum, scriind,
împlinindu-mi deci visul, realizez că el nu ţine de bani, de
noroc, de timp, ci doar de energia, de dorinţa noastră pusă în
aplicare. De acţiune. Cred că nu poate exista o lume statică. În
natură totul e curgere, mişcare, zumzet, freamăt, aşă că şi la noi oamenii trebuie să fie la fel – acţiune, începutul trebuie
să fie al nostru, apoi să facem cîte ceva mereu până îl
împlinim.
Multumesc,
Doamne, că mi-ai descoperit toate astea. De acum eu voi scrie cat
voi putea şi unde voi putea ca să nu -mi mai uit niciodată visul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu