duminică, 20 octombrie 2013

Mă apasă tăcerea stânjenitoare

Sunt într-o stare ciudată de câtăva vreme încoace, sau poate doar acum realizez: aş spune celui de lângă mine un cuvânt drăguţ, blând, naiv sau orice altceva să deschid "canalul de comunicaţie" între noi şi nu-mi vine nimic, nimic în minte ... Zâmbesc doar... Şi culmea, nici celălalt nu găseşte nimic să spună şi ... zâmbeşte... Şi mă consolez singură că poate nu are chef să vorbească, iar dacă va spune ceva, eu sunt pregătită să răspund....
Pe de altă parte nu mi-au plăcut niciodată discuţiile făcute doar de dragul de a trece vremea.Aş fi putut să stau zile fără să vorbesc cu nimeni. Pentru că mă aveam pe mine partener de dezbateri.
Dar cu timpul am constatat că din orice discuţie poţi învăţa ceva, poţi vedea că nu eşti singurul căruia nu-i place pizza, de ex, că mereu o discuţie e un schimb aproape material între cei ce discută, că o discuţie poate produce transformări mai mici sau mai mari.
Acum chiar aş vrea să discut, să transmit, să primesc şi constat că ... nu mai am ce. Că tot ce am de transmis îmi pare ori prea inutil pentru celălalt sau neinteresant sau chiar ... nu mai ştiu nimic...
  
E mintea mea care se degradează? sau e doar o fază de .. structurare a ideilor şi concepţiilor mele...
Sau poate doar trebuie să accept că... tăcerea e de aur.

Probabil că trebuie să spun ce am de spus, fără a mai analiza totul înainte de atâtea ori, iar ăsta va fi exerciţiul meu pentru săptămâna ce vine.