vineri, 10 iunie 2011

Bucuria

Mie mi-e foarte greu să trăiesc bucuria. Pentru mine bunuria înseamnă linişte, împlinire. Acum, de curând mi-a fost dat să trăiesc o astfel de stare. Am reuşit să fac un lucru ce trebuia rezolvat demult.  Dar bucuria n-a durat mai mult de câteva zile, pentru că mintea mea, în frenezia ei necontenită, mi-a zis: Gata, am facut-o şi pe asta, acum care e următoarea mea problemă? Acum probabil iar îmi voi alege, din multitudinea de idei, una care îmi va lua o grămadă de timp s-o rezolv. Şi, judecând la rece, problema nu e greu de rezolvat în sine, ci procesul de rezolvare, sau, mai bine-zis de amânare, e aşa de dureros, încât pare de nerezolvat. De ce, în locul unei bucurii liniştite, împlinite, îmi aleg probleme de rezolvat? De ce nu sunt mulţumită de mine, aşa cum sunt? Ştiu că e în natura umană  să vrei mai mult decât ce ai, să fii mai mult decât ce eşti. Dar mai ştiu şi că datoria noastră e să ne bucurăm şi să ne veselim "căci plata noastră multă este în ceruri".
Bariera între noi şi bucurie sunt problemele ce ni le facem singuri, neacceptarea noastră aşa cum suntem în acest moment.
Zidurile mele sunt multe şi groase şi mă despart pe mine de ceilalţi, de bucurie, de adevăr, de viată. Eu mi le-am facut.Pot eu oare sa le şi desfac? Pentru ce să le desfac dacă nu ştiu să trăiesc bucuria? Oare cum se trăieşte bucuria?