miercuri, 16 septembrie 2009

Poveste

-in special pentru Ana-Maria-



A fost o dată ca niciodată o peşteră foarte întunecoasă, într-un munte foarte înalt şi foarte departe de orice aşezare omenească.
În peştera aceea trăise o familie – mama, tatăl şi copilul lor, o fată. Au trăit foarte greu fiindcă lumina nu prea ajungea în acea peşteră întunecoasă, era tot timpul frig şi umezeală şi prea mulţi păianjeni.
Tatăl era mai mereu plecat. Poate la vânătoare sau poate să se încălzească pe vârful muntelui, la lumina soarelui. Venea rar „acasă” şi atunci fără prea multă hrană. „Dacă vă trebuie, să mergeţi să vă luaţi!” le spunea el mamei şi fetei.
Mama avea grijă să usuce în fiecare zi aşternuturile sau să le schimbe cu unele proaspete. Usca iarba grasă care creştea pe marginea unei ape, poate pârâu sau o mică cascadă. Făcea focul înăuntru şi avea grijă să ardă mereu. Însă i se părea o povară prea mare. Nu era veselă atunci când îi era soţul plecat, nu era veselă nici măcar atunci când venea fără mâncare sau cu mâncare. Nu ştia să se bucure. Ar fi vrut să fie şi ea pe munte, la lumina puternică a soarelui. Însă trebuia să stea cu fetiţa.
Fata era fericită când stătea cu mama ei, chiar dacă o vedea supărată. Ar fi vrut s-o ajute la cules iarba, dar ar fi vrut să se şi joace cu micile insecte sau cu melcişorii pe care-i găsea prin iarbă.
Dar, mama ei se uita cu atâta răutate, încât îi pierea orice chef de a râde, de a se juca sau de a culege iarba. Pleca în peşteră. Se cuibărea în aşternutul de iarbă uscată, se ascundea şi privea la razele de soare firave ce jucau frumos pe pereţii peşterii. Aşa uita de supărare. Născocea fel de fel de poveşti cu acele raze. Una era ursul cel mare care venise să-i aducă nişte zmeură, alta era o frunzuliţă ce-o gâdila şi o făcea să zâmbească, mai multe raze asemănătoare erau caprele pe care le vedea ea strângându-se la pârâu, bând apă şi povestindu-şi întâmplările de peste zi.
Aşa s-a împrietenit ea cu caprele. Le dăduse şi nume. Una era Rază de Soare, alta Firicel de Vânt Cald, alta, cea mai mare dintre ele – Firicel de Vânt Rece, alta era Furnicuţa (cea mai mică), iar alteia, care părea cea mai retrasă şi serioasă dintre ele îi zicea mama, mama caprelor.
Apoi ieşea din cuibul de iarbă uscată şi se uita mai de aproape la micile raze de soare. Câte culori nemaipomenite ştiau ele să facă pe peretele acela ud şi murdar! Şi parcă o invitau să se joace cu ele.
A cunoscut şi păianjenii de pe peretele peşterii. La început i se păreau urâţi. Apoi a văzut că fac nişte pânzişoare atât de fine şi de minunate, încât i-a părut rău că i-a considerat urâţi la început.
Ei erau prietenii ei de joacă – păianjenii şi razele de soare. Prin ei a înţeles cât de frumoase sunt şi lucrurile care par urâte la început. A înţeles că şi în cel mai întunecos colţ al peşterii ei trăiau păianjeni care făceau pânze care de care mai fine şi mai trainice. Pe câteva le-a rupt ea, fata, şi a plâns atunci, fiindcă n-a ştiut că se pot rupe aşa uşor şi a crezut că păianjenii vor pleca speraţi şi-şi vor construi pânza în altă parte. Însă ei n-au părut deloc tulburaţi. Au făcut alte pânze, care păreau şi mai strălucitoare în lumina cea slabă din peşteră.
Aşa au trecut mulţi ani, ani în care s-a simţit doar răceala, lacrimile, zâmbetele strâmbe şi bucuria neîmpărtăşită a Variei, fata din peşteră.
Apoi mama şi tatăl au plecat pe rând din peşteră. Întâi tatăl s-a dus în vârful muntelui, la soare, acolo unde şi-a dorit mereu să fie.
Mama s-a dus şi ea, întâi pe vârful muntelui, s-a întors, apoi a plecat din nou, nu se ştie unde.
Varia a înţeles într-o zi că e singură, mai singură decât fusese. Că nu mai era nimeni care să-i pregătească culcuşul proaspăt, că nu mai era nimeni să-i aducă hrană. A început ea să meargă la pârâul cel mic de lângă peşteră şi să culeagă iarba, exact ca şi mama ei. Cu aceeaşi răceală în priviri. Doar că ea privea rece şi distant iarba şi coşul din preajma ei, pentru că nu mai exista altcineva prin preajmă. Şi-a pregătit singură şi hrana, la fel ca mama ei, fără pic de bucurie, cu mută spaimă. De vânat nu ştia, fiindcă tatăl ei n-o luase decât atunci când fusese foarte mică şi nu-şi mai aducea aminte cum se face. Nici unelte de vânătoare n-avea, fiindcă tatăl le luase la plecare.
De păianjenii ce ţeseau pânze minunate, aproape uitase. Doar razele mici de soare le privea din când în când cu bucurie în suflet.
Într-o primăvară, vreo câteva anotimpuri după ce plecaseră părinţii ei, la intrarea în peşteră găsise un pui micuţ de lup. Era singur şi plângea încetişor la început. Apoi tot mai tare şi mai tare până când Varia şi-a dat seama că trebuie să-l ajute ea, fiindcă mama lui plecase de lângă el şi nici nu credea că se va mai întoarce. A încercat să-i dea iarbă să mănânce, sau hrană din cea pe care ea o mânca, însă micul lup nu vroia nimic din ce-i dădea ea. Începuseră amândoi să plângă. Ce ar putea să facă pentru ca acel lup micuţ să nu mai plângă? Nu ştia prea bine. L-a luat în braţe mai întâi. Şi lupuşorul părea că s-a mai liniştit. Îi era frig şi lui, micuţul de el. apoi au ieşit amândoi într-o poieniţă. Au stat la soare, s-au încălzit. Însă lupul cel mic scâncea în continuare. Într-un târziu, au adormit amândoi frânţi de oboseală. Varia a visat că Mama Pământ o învăţa să-i dea lupuşorului cel mic lapte de câteva ori pe zi. I-a spus ca-i va lăsa la intrarea în peşteră laptele necesar pentru fiecare zi. Ea doar să-l ofere cu dragoste animăluţului.
Când Varia s-a trezit, puiul cel mic părea atât de slăbit şi neajutorat, încât a înţeles că de lapte avea nevoie. Iar ceea ce Mama Pământ i-a spus în vis, s-a adeverit. A găsit lapte şi a hrănit lupul. A mâncat cu atâta bucurie, iar Varia a putut să se bucure şi să râdă fericită, cu adevărat fericită pentru prima oară în viaţa ei. I se părea că puiul cel mic râde şi râdeau amândoi unul altuia. Trăise o fericire cum nu mai trăise demult sau poate niciodată.
Apoi cei doi au devenit nedespărţiţi. Cu puiul în braţe la început, apoi mergând după ea, cei doi au cunoscut împrejurimile peşterii. Varia devenise o mamă adevărată. Avea grijă de puiul de lup cu toată fiinţa şi cu toată dragostea ei. Nu mergeau departe, însă studiau fiecare firicel de iarbă şi fiecare gâză ce le ieşeau în cale. De la pârâu luau apă, făceau baie şi se întorceau înapoi în peşteră. S-au împrietenit şi cu caprele sălbatice care veneau la pârâu să se adape. Caprele le lăsau lapte. S-au împrietenit şi cu veveriţele, care îi aduceau Variei nuci şi alune. Au învăţat-o şi cum să le culeagă singură. Într-o zi s-au întâlnit şi cu un urs mai bătrân, care i-a arătat Variei de unde să culeagă zmeură, afine şi alte fructe de pădure bune pentru fată. Mânca şi lupul, însă doar din când în când, să-i facă plăcere „mamei”. Au vorbit şi s-au jucat chiar şi cu iepuraşii.
Anul acela a fost atât de frumos pentru Varia, încât nici nu i se mai părea întunecată peştera ei. Dimpotrivă, era atât de caldă şi primitoare, încât seara abia aştepta să adoarmă pe culcuşul cel moale.
A venit şi toamna. Lupul era mare, aproape cât ea. Pleca tot mai departe de peşteră, câteodată şi singur. Se făcuse curajos şi puternic.
Într-o zi n-a mai venit deloc. Varia era îngrijorată. Oare plecase şi el ca şi mama şi tata? A adormit plângând în noapte aceea. I-ar fi părut atât de rău să se despartă de el ca şi de părinţi.
După câteva zile, lupul, care fusese mic, iar acum era cât ea de mare, Laptele Lunii, cum îl numise Varia, s-a întors la peştera unde a crescut şi i-a povestit Variei tot ce făcuse zilele acelea. Nu foloseau cuvinte, ci pur şi simplu înţelegeau ce are de spus celălalt.
Laptele Lunii i-a spus cum a întâlnit alţi lupi, asemenea lui, a stat cu ei cu ei câteva zile ca să vadă cum trăiesc lupii. A învăţat să vâneze, a învăţat să-şi facă culcuş, a învăţat să comunice cu ei şi să se poarte ca ei. Însă nu se simţea că face parte din familia lor, aşa cum nici cu Varia nu i se părea că seamănă prea mult.
În seara aceea, lumina lunii a dansat cel mai frumos dans pe peretele peşterii lor, iar ei l-au admirat cu atâta tristeţe şi fericire, în acelaşi timp. Amândoi ştiau că venise momentul să se despartă. Amândoi înţeleseseră că au învăţat să trăiască cu ajutorul celuilalt. Îşi datorau viaţa unul altuia, fără să-şi dea seama prea bine de ce. Însă ştiau asta. Iar la sfârşitul dansului, amândoi erau fericiţi că putuseră să facă parte din viaţa celuilalt chiar şi pentru atât de scurt timp. Timpul acela însemna viaţa şi pentru Laptele Lunii şi pentru Varia. O dragoste sinceră i-a unit, i-a învăţat să supravieţuiască şi i-a învăţat să se despartă.
După câteva zile Laptele Lunii şi-a luat rămas bun de la Varia şi a plecat spre propria lui familie de lupi. Spre deosebire de un lup obişnuit, lupul acesta trăia deja sentimentul de dor faţă de Varia, un sentiment omenesc ce poate nu face bine unui lup. Însă o dată cu viaţa, Laptele Lunii câştigase şi dorul.
Varia trăia şi ea tristeţe despărţirii de lupul pe care-l crescuse de mic, însă ştia că se va întoarce din când în când la ea. Aflase, de când rupsese prima pânză de păianjen că, dacă a venit o dată la ea, se va mai întoarce ori de câte ori va putea.
În timpul iernii s-a mai întors de câteva ori, mai ales în nopţile foarte geroase când o încălzea cu blana lui deasă şi cu răsuflarea lui cea caldă. Laptele Lunii era din ce în ce mai puternic şi din ce în ce mai frumos. Şi Varia era mândră ca o mamă, că ea îl crescuse de când era un ghemotoc de blană. Îi mulţumea că o încălzeşte, iar el îi mulţumea că poate s-o facă bucuroasă şi mândră. Fiecare era bucuros în felul său de prezenţa celuilalt.
A trecut şi iarna, a venit o altă primăvară, iar Varia trăia în aceeaşi peşteră umedă. Dar parcă nu mai era aşa întunecoasă. Sau poate soarele din primăvara aceea era mai puternic.
Într-o noapte, Varia a avut un vis în care Mama Pământ îi spunea ceva ce ea intuise mai demult – că la fel ca lupul, şi ea trebuie să găsească oameni, fiinţe asemenea ei. Care nici nu erau departe, doar pe malul celălalt al pârâului. Speriată de gândul că ar mai putea fi oameni în acele locuri, Varia se trezi. S-a uitat cu atenţie în direcţia indicată de Mama Pământ, însă n-a văzut niciun om. Poate a fost doar un vis. I-ar fi fost frică să întâlnească alţi oameni. Nu ştia de ce. Trecuse aşa de mult timp de când nu mai văzuse fiinţe asemenea ei, încât nici nu ştia cum să se comporte. Dacă acei oameni s-ar fi uitat urât la ea, cum se uita mama ei, atunci s-ar fi întors în peşteră şi gata. Însă, dacă i-ar fi zâmbit, la fel ca şi Laptele Lunii, n-ar fi ştiut ce să facă.
Apoi auzi un cântec foarte frumos şi liniştit venind dinspre pârâu. Să fie o pasăre? S-ar putea. Dar dacă era un om? I se făcu frică şi vru să se întoarcă. În clipa aceea văzu de cealaltă parte a pârâului un om. Era atât de frumos, de nu mai putu să facă nicio mişcare.
Celălalt om era un băiat, cam de vârsta ei, care pornise în recunoaştere. Venise de curând împreună cu părinţii şi fraţii lui. Găsiseră o peşteră bună pentru familia lor chiar în locul pe care îl văzuse Varia în vis. Băiatul amuţise şi el când o văzu pe Varia. Şi Varia era foarte frumoasă.
Cumva, cineva făcu primul pas, iar cei doi au ajuns de aceeaşi parte a pârâului. Se uitau unul la altul cu bucurie şi curiozitate. Varia simţi că nu poate să se întoarcă în peştera ei, fiindcă privirea băiatului era aşa de luminoasă şi caldă, încât rămăsese ţintită locului.
Şi aşa s-au uitat unul la altul fără oprire şi fără ca niciunul să nu simtă să facă vreun gest mult timp. Poate ore, poate zile, poate secunde. Nu îi grăbea nimic. Se vedeau pe ei în ochii celuilalt. Aşa cum erau: tineri, frumoşi, dornici de iubire. Şi s-au îmbrăţişat şi s-au privit mereu. Şi s-au simţit mereu. Fiecare gest al unuia avea răspuns în celălalt. Şi le plăceau răspunsurile. Nu se mai săturau privindu-se, simţindu-se, bucurându-se. Erau fericiţi. Nici nu se ştie dacă vorbeau aceeaşi limbă. Mult timp n-au vorbit. Nu aveau ce să-şi spună fiindcă simţea ce simţea şi celălalt. Era atât de feeric locul dimprejurul lor, atât de luminos şi cald şi plin de iubire. Iar peştera Variei devenise un palat, iar păianjenii şi pânzele lor de mătase nişte nestemate strălucitoare.
Poate au trecut ani mulţi aşa, ani cu pace şi fericire, până când Varia a ştiut că asta e fericirea pe care ar fi vrut s-o trăiască cu mama şi tatăl ei. Poate aşa şi-a dat seama – văzând bucuria şi fericirea lor şi în ochii copiilor lor.
Căci am uitat să îţi spun, Varia şi Larin au avut împreună cinci copii fericiţi, jucăuşi şi plini de viaţă.
Din peşteră se auzeau doar cântece de dragoste cântate la început de Larin, apoi au învăţat cu toţii să inventeze fel de fel de cântece bucuroase şi voioase.
Iar voi, sau tu Ana-Maria, dacă auziţi cumva cântece de bucurie să ştiţi că acolo este lumină şi niciodată frigul nu-şi va face loc.
Bineînţeles că, şi Laptele Lunii venea în vizită mereu la „mama” lui, la început singur, apoi cu haita lui cea puternică şi frumoasă
Chiar şi puii de lup au câteodată nuanţe aurii şi asta pentru că strămoşii lor au fost rude cu Laptele Lunii şi au învăţat ce înseamnă dragostea. Şi tot de la el au învăţat să respecte oamenii şi să nu le facă nici un rău.
Şi noi ştim acum, nu-i aşa, că dragostea este sfântă şi ne face să trăim în lumină.