Aveam treizeci de ani cnd am inceput sa ma plimb singura.Nu stiu de unde mi-a venit curajul de a o porni singura la intamplare pe stradutele intunecate ale cartierului meu, pana departe in lume, acolo unde noaptea nici nu s-a inventat. Probabil ca asteptasem demult momentul, mi-l imaginasem, il simtisem, il traisem dar niciodata nu credeam ca voi reusi. Asa cum nu am reusit multe pana atunci. De exemplu nu reusisem sa invat limba franceza pana la varsta aceea, nu reusisem sa am grija de un catel, sau nu reusisem nicicum sa fac niste ochiuri fara sa le ard. Acum mi se pare ca ar fi fost mai usor sa cresc un catel decat s-o pornesc singura, de nebuna la vanatoare de iluzii, dar e prea tarziu. Dorinta de a pleca a fost atat de mare incat s-a transformat in realitate. Daca-mi pare rau? Hm... Acum imi pare, dar ce folos... Atunci, in ziua aceea am fost atat de plina de tot ceea ce vedeam incat nici nu mai incapeau pareri de rau. Cum s-a intamplat? Atat de firesc parca ar fi fost un dans transmis prin gene din stramosi. Venisem acasa de la serviciu atat de trista si obosita ca nici ceaiul, baia pe care am facut-o au reusit sa-mi ridice moralul. Aveam nevoie de altceva. Muzica ? Nu, vroiam liniste. O carte? As fi adormit imediat cred. Atunci mi-a venit o idee. M-am imbracat in rochia mea bleu de matase cu corset si mi-am luat sandalele cu tocurile cele mai inalte pe care le aveam, m-am invaluit in parfumul cel mai suav, mi-am strans parul, am descuiat usa, am iesit în scara blocului, am coborat cele 25 de scari si.....eram afara, singura pregatita de cea mai mare aventura a vietii mele de pana atunci.
Era noapte. Un frig ciudat mi-a cuprins umerii. Sa mă întorc nu era o soluţie. Ceva mă atragea înspre drepta. De acolo venea o linişte odihnitoare ca o muzică de jazz.Mergeam încet, pe muzică, cu ochii intredeschişi. Aş putea să-i închid de tot. Vedeam drumul în minte atât de clar şi luminat, de parcă aş fi fost în propria-mi casă. Să merg, să nu mă opresc - era tot ce gândeam. Unde şi de ce nu conta. Ce bine că am braţele goale că pot sa simt racoarea direct pe piele ca pe atingerile frenetice ale unui bărbat îndrăgostit de mine. Braţele se mişcau singure în sus şi în jos, din voinţa lor, bucurate de aerul nopţii, în ritmul muzicii, eliberându-se parcă de legăturile corpului. Picioarele, mângâiate de rochia atât de fina de mătase au început să se relaxeze, să tremure uşor ca o pisică mângâiata în poală, sa fie mândre ca poarta cele mai frumoase sandale cu toc din lume si să-mi poarte trupul cu siguranţa unei maşini blindate. Simţeam că încet trupul meu se bucură de libertate. Parcă în sfârşit se mişcă după voinţa lui. Iar eu eram bucuroasă să asist la mişcările lui libere, neîngrădite, fireşti. O stare de mulţumire, linişte şi bucurie m-a cuprins după doar vreo douăzeci de paşi făcuţi prin noapte. Ce ciudat... Incă nu m-am împiedicat de nimic, deşi nu sunt atentă pe unde merg, mă las în voia trupului meu.
Apoi am constatat că e atât de linişte... Unde sunt toate maşinile, oamenii care se întorc de la serviciu, îndragostiţii care-şi iau ramas bun şi cate o oră îmbraţişaţi în faţa caselor? Nu-i nimic, mai bine că nu e nimeni pe stradă, poate m-aş fi întors din cauza râsetelor sau ale fluierăturilor. Dorinţa mea de a merge e tot mai mare. Deja am ajuns la nişte linii de cale ferată. Vreau să le privesc cum strălucesc de la becul de lângă. Mă aplec apoi mă las pe vine si mă uit în locul cel mai strălucitor. Aş vrea să-mi văd faţa acolo însă nu reuşesc, punctul acela luminos se mişa o dta cu mine. Mă asez jos, turceşte şi-mi lipesc amândouă palmele de şina de cale ferată. E caldă şi vad trenuri trecând pe-acolo, peste mâinile mele. Ma uit la palme, n-au paţit nimic, nu mă dor, iar trenurile nu mai trec. Le pun din nou pe şine. Iar incep trenurile sa gonească peste mâinile mele. Zâmbesc apoi mă ridic şi plec mai departe. Ce frumos e să te plimbi singur seara pe strâzi.... Cum de până la treizeci de ani n-am încercat niciodată? Dar n-am chef de amintiri. Mă bucur de starea în care mă aflu acum. Încă se mai aude muzica, parcă un pic mai tare, înca zâmbesc şi stiu ca sunt foarte frumoasă aşa, înca ma mişc cu uşurinţa unui fulg de nea. Acum îmi pare rău ca nu văd oameni pe stradă, să le zâmbesc şi să le spun cât de fericită sunt fiindcă pot să ma plimb singură.
Mai fac câţva paşi într-o stare de de fericire şi-mi dau seama că am ajuns în faţa blocului meu. Nu ştiu cum s-a întâmplat însă nu mă împotrivesc şi urc înapoi cele 25 de scări până până în apartamentul meu. Petre mă întâmpină bucuros să mă vadă cu un tors atât de puternic încât încep să-i povestesc totul ca unui prietern drag.
Când termin povestea aud sunetul strident al ceasui deşteptător. Realizez că e ora 7 dimineaţa, iar eu sunt în patul meu îmbracată în pijama. Afară e încă noapte. În primul moment mi se face frică: am fost sau nu la plimbare? Am avut pe mine rochia bleu? Mă ridic din pat ca s-o caut. Petre se ridică şi el din pat şi cu nişte mişcări leneşe mă urmează. Rochia e la locul ei. O miros. Miroase a aerul de-azinoapte. E clar, n-am visat. Zâmbesc şi mă pregătesc să merg la serviciu. Mănânc încet, rememorând senzaţiile de noaptea trecută. M-am simţit atât de uşoara, de liberă şi fericită azi-noapte.. Nu cred că pot să le compar cu altceva din viaţa mea. Mai ales senzaţia de libertate n-am mai simţit-o niciodată. Nici măcar atunci când am fugit de acasă pentru vreo două zile. Spre deosebire de atunci, acum nu am mai fugit de mine, ci spre mine, în căutarea mea. De aş putea avea tot timpul aceeaşi senzaţi zilele mele ar fi mai frumoase...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu