A doua seară
A doua seară am îmbrăcat din nou rochia bleu. De ce? Nu ştiam atunci prea bine. Deşi nu- mi propusesem să repet experienţa, simţeam ca trebuie să fie mai mult de atât. Afară, în noapte, nu descoperisem tot ceea ce exista. Mai era ceva, sau erau mai multe lucruri ce eu trebuia să le văd, să le simt.
Mi-am luat din nou sandalele cu tocuri, mi-am strâns părul şi am plecat singură la plimbare. De câteori am vrut să mă plimb dar singură am considerat că n-o sa ma simt bine. Acum simţeam nevoia să plec. Cu sau fără cineva mi-era tot una. Şi de-ar fi fost să nu mă mai întorc n-aş fi regretat.
Aceeaşi răcoare stranie m-am învaluit afară, aceeaşi muzică obsedantă mă chema la dans. Dansul trupului meu spre mişcări necontrolate şi atât de fireşti că mă simţeam din ce în ce mai odihnită. Eram trează de mai mult de treizeci de ore şi totuşi nu mi-era somn.
Mergeam încet, cu ochii larg deschişi, vroiam să văd oameni să-i observ să mă opresc să stau de vorbă cu ei. Dar oare ce le-aş fi spus? Aseară mi-ar fi fost frică de ei, iar azi aş fi vrut să existe. Însă era pustiu, linişte şi întuneric. Am ajuns din nou la şinele de cale ferată, am pus mâna din nou pe ele, am văzut din nou trenuri pline de oameni zgomotoşi. Am auzit oamenii din tren. Unii vorbeau despre preţurile mari de la locuinţe, alţii se lăudau cu ce-au mai furat. Într-un compartiment al unui tren foarte rapid, doi tineri făceau dragoste. Se iubeau nebuneşte, şi-am zâmbit ştiind că din tot trenul ăla, cei doi sunt cei mai sinceri şi mai curajoşi.
Am pornit apoi în lungul căii ferate, mergeam intre şine, dacă ar fi fost să mă urc pe una din ele vedeam trenurile alergând şi ar fi fost prea mult. Aşa, între şine puteam să simt doar răcoarea nopţii. De ce mergeam eu singură în noapte? Unde vroiam să ajung? Ce putere aveam eu încât trenul nu ma lovea? Unde mă aflam? Cine eram? Nu mi-era frică, eram bucuroasă să merg. Atât. În noaptea aia am văzut un căţel, prima fiinţă pe care am putut s-o văd. Vroiam să-l mângâi.M-am luat după el, l-am strigat, dar s-a făcut că nu mă aude, că nu mă vede. Asta chiar n-am înţeles. Şi el era singur. Măcar să fi mers împreună. Nu s-a oprit.
Iar eu atunci m-am trezit în faţa blocului meu şi am urcat sus. Am intrat pe uşă în momentul în care ceasul suna. Era ora la care eu m-aş fi trezit, dacă nu eram trează deja.
La serviciu am fost foarte plictisită. Îmi doream doar să ajung cât mai repede acasă. Dar ce vroiam de fapt? Plimbări în noapte? Un moment mi s-a părut că sunt caraghioasă. Dar numai un moment pentru că apoi mi-am amintit că de fapt sunt singură. Viaţa mea era plictisitoare. Iubiţii mei ocazionali nu mă făceau decât să-mi dau seama cât de singură sunt. Renunţau după câteva întâlniri, când aflau că eu visez la dansuri pe malul mării, la portocale mâncate în hamac, la corăbii de piraţi eşuate în faţa blocului meu, când aflau de fapt că ei nu se potrivesc în peisaj. Mai bine că renunţau singuri, n-am prea avut ocazia să inventez scuze. Unul singur n-a renunţat. Şi nici eu nu puteam sa-l mint. Mi-era atât de mila de el şi, în plus fuseserăm şi îndrăgostiţi cândva, în liceu. Iar acum eram colegi de serviciu. Cum nu se poate mai rău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu