Poveste

Simon alerga de trei zile prin pădure fără încetare. Era obosit, flămând, însetat, dar nu se putea opri nicicum. Nu simţea nici setea, nici foamea ori oboseala. Fugea doar. De fapt abia îşi mai târa picioarele, dar furia încă nu-l lăsa să se oprească. „Ce-am făcut? Ce-am putut face? Cum am putut să fac aşa ceva? Cum am...” Şi-aici se oprea şi o lua de la capăt. Ce-am putut face? Cum am putut să fac aşa ceva? Cum am...” Din nou şi din nou, de trei zile.

Dacă ţi-ar fi spus cineva că omul poate fugi trei zile fara oprire, nu l-ai fi crezut, poate nici acum nu crezi, pentru că îţi spun eu. Eu îl cred pe Simon, pentru că e prietenul meu şi ştiu că nu inventează. Mai ales aşa ceva, ceva ce a fost în acelaşi timp şi blestemul lui, dar şi salvarea lui.

Pădurea era nesfîrşită, zgomotoasă, impunătoare, imensă, îl sufoca, ar fi vrut să iasă din ea, însă nu se mai termina. „Am să merg la capătul lumii, fie ce-o fi. De-aici m-aş mai putea întoarce şi nu vreau. Undeva unde nu e viaţă. Verdele asta mă apsă. Ce-am putut face? Cum am putut să fac aşa ceva?cum am...Deşertul ar fi cea mai bună soluţie. Ar fi condamnarea la moarte pentru ce am făcut”.

Un om poate rezista în cele mai vitrege situaţii. Fără mâncare, apă, haine, tovarăşi sau adăpost. Doar fără iubire nu poate. Se pare că Simon era tare iubit de mai era încă viu după tot chinul ce şi-l provocase singur.

(va urma)