vineri, 13 martie 2009

A asculta

Avem nevoie să fim ascultaţi, să ne plângem în momentele în care nu mai suntem siguri că am luat decizia corectă, cât mai avem nevoie de încă o opinie, când ne îndoim de noi.
Şi atunci, nu ştiu cum e la alţii, însă la mine parcă o explozie de durere, de frustrare iese din mine, aşteptând mila celui din faţa mea. Şi mi se pare că eu sunt cea mai oropsită şi cea mai nedreptăţită fiinţă de pe pamânt. Bineînţeles că motivul e mai mic decât energia risipită pentru prezentarea tabloului general. Şi bineînţeles că, în mintea mea, celălalt n-a înţeles exact ce am vrut eu să spun, poate să mă aprobe la nesfârşit. (Poate exista acelaşi dramatism, doar că în celalalt sens cu întâmplările fericite, am aceeaşi nevoie de împărtăşire).
Oare care-i şmecheria asta cu ascultatul? Chiar trebuie să existe un celălalt, care să ne servească drept martor al stărilor noastre extreme, vrând-nevrând? Oricum ce îi spunem, de cele mai multe ori e o mică parte a adevărului, şi mult modificată de percepţiile noastre despre realitate.
Retrăind încă o dată evenimentul ne facem un bine sau un rău?
Din punctul meu de vedere ne facem un bine fiindcă conştientizăm lucruri care în momentul trăirii efective nu le-am sesizat şi un rău, pentru că dacă nu extragem nicio învăţătură din asta, trăim de două ori o durere degeaba. Sigur va veni şi a treia oară.
Dar celuilalt ce bine îi facem? Faptul că ar putea fi o oglindă în care să ne vedem reflexia.
De multe ori nu ne plângem doar unia, ci luăm colegii şi familia la rând.
E clar neîncredere în noi şi neacceptare a noastră.
Ori dacă noi nu ne acceptăm....

Şi pentru că am înţeles că nimeni nu trebuie să-şi piardă timpul să mă asculte, aleg astfel:
- De azi nu mă mai plâng de nimic. Accept ce există. Pe mine mă accept. Comunic.
- De azi sunt foarte atentă la oglinzi. Să văd ce-mi arată fiecare.
- De azi ascult pur şi simplu, iar dacă mi se cere un sfat urmez ciclul: acceptare apoi comunicare.