Cum am reușit să mă las de fumat

Greu…

A durat mult de tot. Ani. Pentru mine a fost o povară să fumez și o povară să mă las de fumat. Pare paradoxal, dar așa a fost.

Poate vă întrebați de ce nu m-am lăsat când n-am mai putut. Pentru că n-am putut să mă las. Sau n-am știut să mă las.

Am vrut să mă las de fumat când am aflat că sunt însărcinată cu primul copil. N-am putut. Le rărisem, dar tot am mai fumat.

Am vrut să mă las de fumat când a apărut o metodă cu niște medicamente, prescrise de medicul pneumolog, dar cred că mai bine ar fi fost prescrise de cel psihiatru. Ele mi-au declanșat niște atacuri de panică urâte. Atunci am reușit să nu mai fumez o lună. Avea fetița vreo doi ani. De atunci toți cunoscuții știau că m-am lăsat. Însă eu am continuat să fumez pe sub ascuns. La început a fost groaznic, fiindcă simțeam nevoia să fumez des, și-mi făceam cale pe vale de la serviciu să pot fuma. Apoi am reușit să mă abțin până când ajungeam acasă, după ora 17.

Am încercat și țigări medicinale. Groaznice. Din acelea electronice n-am mai încercat.

M-am spovedit, m-am âmpărtășit. Și tot fumam.

Și a durat totul așa până am zis că gata, eu nu mai pot să mă las. Până atunci mai avusesem o urmă de speranță să reușesc, dup-aia n-am mai avut nici speranță. L-am chemat pe Doamne, și i-am zis să se lase El în locul meu, că eu nu pot. Știu că sună aiurea, dar așa am învățat de la Maica Siluana, să-I spunem lui Doamne toate problemele noastre. I-am spus și i le-am dat în grijă, că eu nu mai știam ce să fac. Și am continuat să-mi fumez cele 2-3 țigări de seara cu conștiința mai puțin încărcată. Mi-am recunoscut neputința, dependența, lipsa de liberatate, prostia. Și m-am pus pe așteptat. Înainte de asta am avut ani și ani de simțit rușine pentru ceea ce fac, dar mai ales pentru că nu pot să renunț. Am simți frustrare. Am trait ân minciună atâția ani. A fost o povară. După ce i-am dat-o lui Doamne, povara s-a mai ușurat.

Nici după ce am rămas a doua oară însărcinată, după doisprezece ani, n-am reușit să renunț. Iar m-oi fi crezut capabilă de ceva ce nu putusem atâția ani. Apoi iar i-am dat povara lui Doamne. Probabil că atunci i-am dat-o mai în serios. Și într-un final am reușit. Sau a reușit Doamne din mine să nu mai fumeze. Cu două luni înainte de nașterea celui de-al doilea copil.

Și sunt fericită acum că nu mai fumez. Am mai mult de un an jumate și-mi doresc să rămân așa nefumătoare cât mai mult. Mi-e frică că am să recad, dar îl chem repede pe Doamne și-mi trec toate gândurile de fumat.

Îmi doresc ca nimeni niciodată să nu treacă prin chinul prin care am trecut eu cu lăsatul de fumat. Adică să nu se apuce. Să nu fie curios să vadă cum e. Nu merită efortul.

Am citit că alții s-au lăsat foarte ușor - Și-au pus în cap să nu mai fumeze și au reușit. Bravo lor. La mine n-a fost așa. Am scris acest mesaj pentru cei care se chinuie să se lase așa cum m-am chinuit și eu. Să știți că dacă și eu am reușit să ma las, care am âncercat mai bine de 12 ani, atunci toată lumea poate. Cu ajutorul lui Doamne. Sau, mai bine zis, cu Doamne în locul lor.

Mamă tânără și mamă bătrână

Sunt mamă tânără și mamă bătrână pentru că după doisprezece ani și ceva de “tăcere” a  venit al doilea prunc. Bine, nu am fost foarte tânără nici prima dată și nici acum nu sunt foarte bătrână, dar, totuși, sunt diferită. Sunt vârste diferite, experiențe diferite. Și totuși, doar eu.

Sunt mama de fată și mama de băiat. Sunt fericită și mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit și a doua minune, când credeam că nu mai este posibil.

Primul copil a venit imediat ce mi l-am dorit. Al doilea după ani de “rugăminți”.

La primul nu știam nici măcar cum arată un bebeluș. La al doilea credeam că sunt bine pregătită.

Primul este fată, așa cum mi-am dorit, al doilea băiat, așa cum am simțit. Fata n-a fost deloc încântată că va avea un frățior, acum după mai bine de un an se vede că se iubesc – cel mic o strigă pe sora lui mereu și o îmbrățișează, iar fata se joacă cu el și îl pupă cu drag. Dar simt că un pic suferă că acum împarte atenția noastră cu altcineva.

Primul este brunet, al doilea blond.

Primul a fost mofturos la mâncare, al doilea pofticios.

Primul a dormit bine, al doilea, în primul an, a dormit doar sugând.

La primul am citit tot ce-mi cădea în mână despre copii, la al doilea mă conduc după instinct și după ce-mi aduc aminte.

La primul eram obsedata de greutatea lui, la al doilea aproape mi-a trecut.

La primul nu-mi aduc aminte să fi ieșit chiar zilnic afară (ieșea soțul), la al doilea ies zilnic, chiar m-am bronzat tare (pe mâini și pe față).

Mi s-a spus că la primul eram mai “aprigă”. Acum sunt mai calmă. Accept ce este și nu mă mai împotrivesc atât.

La primul nu mi-aduc aminte să fi avut dureri, acum mă doare spatele, o mână am reușit să mi-o răsucesc cumva. Dar constat că nu mă mai doare capul.

La primul nu găteam (bunică-mea era de serviciu), acum gătesc și chiar vreau să le ofer o mâncare cât mai sănătoasă.

La primul nu exista google, doar desprecopii.com,  acum e si facebook si smartphone-uri și tot felul de site-uri cu informații.

La primul fumam, acum nu mai fumez.

La primul mă uitam la TV acum nu mă mai uit, în schimb stau mult mai mult pe internet.

La primul m-a ajutat bunică-mea, acum o am și pe fată ajutor.

La primul m-am dus la serviciu când fetița a împlinit un an și trei luni, acum nu mă mai duc pentru că știu ce greu mi-a fost să stau la serviciu cu gândul la ce face copilul meu. Vreau să muncesc de-acasă.

Când primul va avea 20 de ani, eu voi avea 44, când al doilea va avea 20 de ani, cu ajutorul lui Dumnezeu, eu voi avea 57.

Una peste alta, constat că m-am mai relaxat. Asta e bine pentru amândoi copiii, ba pentru toată familia. Partea mai rea e că se văd puțin și nu prea au preocupări comune. Sper ca atunci când vor fi adulți să se înțeleagă și să se ajute ca frații.  Sfatul meu pentru cei ce se gândesc la al doilea copil (și următorii) este să nu așteptați prea mult până îl faceți, ca să se bucure unul de altul la joacă și nici să nu crească egoismul prea tare în primul copil.

Și nu în ultimul rând – să nu ne amestecăm în voia Domnului – să primim ce are să ne dea, fiindcă știe mai bine ce avem nevoie.

Frica de abandon

Dragă "tată",
Ştii că te-am iubit foarte mult din tot sufletul meu şi cu toată fiinţa mea. Ştii că te-am iubit cel mai mult în lumea asta.  Strigam de fericire când te întorceai acasă de la serviciu. Te numeam tata-caldu, tata-bunu şi probabil şi în alte feluri de care nu-mi aduc aminte. Eram mereu de gâtul tău.
Dar ai plecat prea brusc şi prea devreme. N-am avut timp să înţeleg de ce,  nu mi-a explicat nimeni ce e moartea, n-am cerut explicaţii. Pur şi simplu n-ai mai fost dintr-un anumit moment. Ştiu că n-a fost vina ta.
Acum după 25 de ani înţeleg că niciodată n-am mai iubit un om cum te-am iubit pe tine (excepţia - copilul meu) şi că a rămas în suflet o durere nevindecată, sau mai multe - un întreg şir de scheme de evitare a durerilor. Mi-a fost frică să nu păţesc la fel cum am păţit cu tine. Ba chiar am găsit şi o metodă de a mă pune la adăpost - internetul (distanţa e mereu o scuză de a nu îi pune faţă în faţă pe doi oameni care cred că se iubesc, nu?). Dar toată frica şi toate evitările şi lipsa de implicare au fost inconştiente. Durerea rezultată din ele a fost şi mai mare decât în cazul pierderii bunicului meu pentru că stângeau alte dureri în ele. Un fel de bulgăre de zăpadă.
I-am arătat lui Doamne tot ce am înţeles că e bolnav în sufletul meu, să vindece El ce e  stricat. Acum înţeleg mai bine pustiul şi rarele oaze din sufletul meu.

Sper şi nădăjduiesc să nu rămână aşa, ci să primesc vindecare. Şi să pot înţelege altfel acţiunile sau inacţiunile mele.
Fii binecuvântat, Dumnezeul meu, fie aşa cum voieşti Tu!